Cercetările academice referitoare la tendința umană de a se răzbuna arată ca această dorință – aparent firească și naturală – este de fapt mai complicată și chiar extrem de greu de explicat.
Oficial, ea pare să provină din frustrarea asociată cu o anumită suferință care ne-a fost provocată, alimentând astfel ideea personală de dreptate și motivând gestul în sine ca pe o tendință de a restabili o ordine firească pre-existentă și de a obține satisfacție personală din pedepsirea vinovatului care ne-a produs un prejudiciu.
Însă conform ultimelor cercetări ce s-au întins pe mai mulți ani, efectele răzbunării pot aduce și prejudicii după o anumită perioadă de timp, persoanele care și-au făcut singuri dreptate putând resimți ori imediat, ori ulterior sentimente de vină, rușine, frică sau apatie. Totodată, apare și analiza la rece a faptelor săvârșite, iar însul ce s-a răzbunat poate ajunge la concluzia că a făcut o greșeală, ori că actul său a fost de fapt mai puțin justificat decât simțea inițial, sau că gestul său a luat o amploare disproporționată.
Intervine și fenomenologia mnezică, omul putând ajunge să își regrete fapta deoarece comiterea ei i-a produs amintirea durerii inițiale, care acum a fost amplificată prin gestul de retaliere comis. În plus, agresivitatea spirituală menține un nivel ridicat al urii, iar aceasta, dacă e întreținuta în mod sistematic, sfârșește prin a activa gândurile și emoțiile negative, care cu timpul pot ajunge să fie distructive pentru persoana în cauză.
Sursa: psychcentral.com
Lasă un răspuns